“Existentialismul constituie alternativa la felul de a fi reductiv al nihilismului si la modul fragmentar de operare specific postmodernismului, vizand existentul in integralitatea sa, intr-un univers care ofera mai ales non-sens si discontinuitate. Existentialistul va fi caracterizat prin capacitatea e a suporta angoasa, cautarea necurmata a autenticitatii si recuperarea eliberatoare a mortii. Am putea caracteriza un existentialist prin atitudinea sa fata de alegere, decizie si responsabilitate. Existentialistul recunoaste valoarea intemeietoare a alegerii, al carei orizont potential nu se ingusteaza niciodata, este intotdeauna deschis si trebuie mentinut in virtualitate. La fel, decizia care urmeaza alegerii, cu toate ca, ingustand orizontul existentului, anuleza alte alegeri potentiale, trebuie respectata si adusa in campul repetitiv al continuitatii. Imersat intr-o cultura a iresponsabilitatii (in care societatea, genele, soarta, Dumnezeu, sunt principalii deversori ai vinei), existentialistul va intelege ca blamarea, cu toate ca este seducatoare, este ineficienta, invaluind adevarul.”

“«Pacatul tine de etica doar in cazul in care esueaza pe acest concept cu ajutorul pocaintei...Etica [nu este] niciodata observatoare, ci acuzatoare, judecatoare, in actiune.» Intelegem, deci, ca etica nu are o componenta maieutica, cum aveau predica si conversatia socratica - ea acuza, judeca si razbuna universalul. Punctul ingust de vedere al eticii priveste problema pacatului prin notiunea de pocainta: motto-ul unei asemenea atitudini este «am pacatuit, deci trebuie sa ma pocaiesc». De ce este meschina o asemenea atitudine? Pentru ca intentia sa este clara: «trebuie sa ma pocaiesc, pentru a pacatui din nou». Este implicit ca nu se rezolva nimic prin aceasta incadrare etica a pacatului (care face o pauza simbolica, pentru a se reimprosapta, inainte de a-si urma obiceiul) si se intelege mai usor de ce Haufniensis leaga, intr-o nota explicativa, pocainta de repetare sau de «pasiunea absurdului».”

“Jean Granier a remarcat ca Nietzsche opune darwinismului doua observatii:1) formele inferioare sunt incapabile de a produce forme superioare;2) cei mediocri si slabi castiga in general the stuggle for life.Sa investigam pentru inceput a doua observatie. «La fel ca la toate celelalte specii animale, si in cazul omului exista un surplus de ratati, bolnavi, degenerati, infirmi, insi haraziti suferintei; si printre oameni reusitele constituie intotdeauna exceptia, si chiar o exceptie rara. Cu cat tipul uman care il reprezinta pe un om este de un grad mai inalt cu atat mai mare este imposibilitatea reusitei sale. Religiile [...] apar printre cauzele principale care au contribuit la mentinerea tipului om pe o treapta inferioara de dezvoltare - ele au conservat prea multi dintre acei care trebuiau sa piara».Cei mediocri si cei slabi sunt mai angrenati, mai implicati in viata, pentru ca sunt mai aproape de imediatul biologic. Spiritualizarea si subtilizarea excesiva duc la un dezacord frapant intre viata si intelect, pe de o parte, si intre exceptie si norma pe de alta. Norma si imediatul biologic dicteaza. Astfel, cei slabi («cei dezavantajati») castiga, fiind inserati intr-un context pe care nu vor sa-l schimbe si care il accepta, fara eforturi. Pe cand omul exceptional este imediat deconspirat drept un organism cancerigen si evacuat cat mai este vreme, pentru ca inteligenta sa actioneaza ca o mutatie. Din punct de vedere socio-psihologic, Nietzsche are dreptate: cei inteligenti esueaza datorita lipsei de motivatie; ei sunt incadrati intr-o schema, a carei banalitate si lipsa de profunzime ii plictiseste.”

“Pornind de la «metoda Tillich» de inlocuire a angoasei cu frica, am putea gandi un alt mecanism de aparare in fata angoasei, desprins din metodologia nihilista (si anume fight fire with fire). Presupune un efort mental considerabil, cel de a inlocui o indeterminare anxioasa cu alta (absenta obiectului este tocmai miza acestui efort), mai exact un efort de imaginatie, prin care este ceruta o anumita putere de absetractie: ca si cum am cartografia un neant si apoi l-am inlocui cu altul. Presupunand ca recunoastem angoasa, in ciuda absentei definite a obiectului (de ex. mi-e frica de frica de moarte), o putem inlocui din gama larga de anxietati personalizate cu alta, la fel de indeterminata (de ex. mi-e frica de frica de durere). Prin aceasta mutam campul de actiune al angoasei, ca intr-un joc in care non-obiectul angoasei isi pierde conturul. Aceasta metoda presupune un mecanism performant, prin care recunoastem anxietatile dupa gustul lor. Fiind lipste de obiect, ele pot fi identificate dupa o anumuia culoare: important este sa le imprimam acea culoare, care ne permite sa luptam impotriva lor; inregistrandu-le, ele devin (aproximativ) benigne. De exemplu, angoasa cu care suntem obisnuiti poate fi mai usor de combatut decat cea care vine pe neasteptate. Nu poate fi vorba de cunoastere aici, pentru ca absenta obiectului paralizeaza aspectele cognitive, ci de o anumita intuitie, care transfera conturul unei angoase pe profilul alteia (cu care suntem relativ obisnuiti sa convietuim).”

“Mila este o manifestare a puterii, o reactie de superioritate (un fel de lamentatie indiferenta, rece, care nu schimba cu nimic starea de spirit a celui care o declama), falsa pentru ca nu presupune reflectie, ci doar o constatare care porneste de la diferentierea dintre cel care sufera si cel care proclam mila, cel care se simte sigur pe sine in timp ce seamanul lui se prabuseste. Compasiunea provine semantic in apropiere, empatia sa este reala, bazandu-se pe unitatea dintre cel suferind si cel care isi atribuie fara menajamente suferinta - in timp ce mila este doar o scanare sau o verificare superficiala a diferentierii. Apropierea este, astfel, o modalitate de invatare existentiala, orizontal pentru ca presupune o modestie primara - in timp ce modalitatea verticala ar fi ruperea de tiparul «chipului si asemanrii», egoismul brut al celui care refuza alteritatea, preferand inchiderea de sine, fara scuza expansivitatii. Mila ar fi expresia deghizata al unui nihilism, care imparte lumea intre puternici si «dezavantajati» sau, dup amodelul romantic, intre subiect si «ceilalti», unde ultimul termen este anonim, lipsit de chip si tinde spre vid. «Cele mai bune intentii» sunt enuntate sub masca milei (poate chiar prin mijloace pecuniare), dar ele nu-l pot insela pe cel care isi pune problema din punct de vedere afectiv: cei care sunt adepti ai milei sunt despartiti de realitatea celor suferinzi de un ecran ce le cenzureaza orice participare din interior a atrocitatii. Compasiunea presupune trecerea acestei granite, care te apropie de cel supus traumei, te impinge in chiar spatiul celui «agresat».”

“Nihilismul pasiv, înțeles ca «declin și diminuare a spiritului» sau ca reacțiune și «împotrivire», este o înțelegere a faptului că valorile sunt total depășite dar și constatarea imposibilității acțiunii. Subiectul său realizează că orizontul său a fost deplasat dar este incapabil de a crea o valoare nouă. Blazarea și inconsecvența îl fac să pactizeze cu lipsa de sens și scop generalizată. El poate fi caracterizat printr-o valorizare excesivă a somnului: «În sinele cel mai lăuntric: a nu ști încotro? Vidul. Încercarea de a-l depăși prin narcoză...» Cuvântul-cheie al nihilismului pasiv este absoluta sa noncombativitate («nu mai atacă»). Senină�tatea sa nu este câștigată printr-un conflict deschis, nu este consecința unor lupte interioare în care subiectul își depășește natura și ajunge la o liniște interioară indestructibilă; resemnarea nihilistului pasiv este postulată încă din principii, subiectul reușind să nu se abată de la directiva unei non-rezistențe pasive. Cu toate că știe că valorile sunt aneantizate, că orizontul său este vid, el încearcă să se relaxeze în timpul unui naufragiu. Pentru asta are nevoie de erastzuri ale suprasensibilului, de ficțiuni generalizate (sau de narcotice), care îi adorm conștiința, simulând o meta-realitate, ce înlocuiește evidența aneantizării universale, conform principiului «din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos».”

“Filozofia lui Schopenhauer remarcă iraționalitatea voinței, ce trebuie anihilată, pentru a ajunge la liniște și satisfacție. La fel ca filozofia de tinerețe a lui Nietzsche sau ca eseistica lui Cioran, ea pote fi interpretată ca o pledoarie pentru moarte: «Viața este o sarcină ce trebuie îndeplinită. Este un lucru bun să zicem defunctus est: înseamnă că omul și-a îndeplinit sarcina. [...] De fapt, convingerea că lumea și omul sunt lucruri care mai bine nu existau, sunt constatări care ne trezesc indulgența față de ceilalți.»”