“Jean Granier a remarcat ca Nietzsche opune darwinismului doua observatii:1) formele inferioare sunt incapabile de a produce forme superioare;2) cei mediocri si slabi castiga in general the stuggle for life.Sa investigam pentru inceput a doua observatie. «La fel ca la toate celelalte specii animale, si in cazul omului exista un surplus de ratati, bolnavi, degenerati, infirmi, insi haraziti suferintei; si printre oameni reusitele constituie intotdeauna exceptia, si chiar o exceptie rara. Cu cat tipul uman care il reprezinta pe un om este de un grad mai inalt cu atat mai mare este imposibilitatea reusitei sale. Religiile [...] apar printre cauzele principale care au contribuit la mentinerea tipului om pe o treapta inferioara de dezvoltare - ele au conservat prea multi dintre acei care trebuiau sa piara».Cei mediocri si cei slabi sunt mai angrenati, mai implicati in viata, pentru ca sunt mai aproape de imediatul biologic. Spiritualizarea si subtilizarea excesiva duc la un dezacord frapant intre viata si intelect, pe de o parte, si intre exceptie si norma pe de alta. Norma si imediatul biologic dicteaza. Astfel, cei slabi («cei dezavantajati») castiga, fiind inserati intr-un context pe care nu vor sa-l schimbe si care il accepta, fara eforturi. Pe cand omul exceptional este imediat deconspirat drept un organism cancerigen si evacuat cat mai este vreme, pentru ca inteligenta sa actioneaza ca o mutatie. Din punct de vedere socio-psihologic, Nietzsche are dreptate: cei inteligenti esueaza datorita lipsei de motivatie; ei sunt incadrati intr-o schema, a carei banalitate si lipsa de profunzime ii plictiseste.”

“In Europa, intre 1911 si 1913, s-au produs doua miscari disidente ale psihanalizei, miscari inaugurate de persoane care pana atunci jucasera un rol de baza in tanara stiinta: Alfred si C. G. Jung. Aceste miscari pareau foarte periculoase si castigasera repede un mare numar de partizani. Ele nu trebuiau, totusi, prin forta lor, sa fie resimtite ca niste socuri furnizate psihanalizei, chiar daca nu se mai nega materialul faptic, ci permiteau, ceea ce era ademenitor, eliberarea de rezultate. Jung a incercat o transpunere a faptelor analitice intr-un mod abstract, impersonal, fara sa tina cont de istoria individului, modalitate prin care el spera sa indeparteze recunoasterea sexualitatii infantile si a complexului lui Oedip, ca si necesitatea de a analiza copilaria. Adler parea sa se indeparteze si mai mult de psihanaliza, respingand total importanta sexualitatii. Critica a fost ingaduitoare cu cele doua miscari (pentru cei doi «eretici»), eu neputand sa obtin mai mult decat sa-i fac pe Adler si pe Jung sa renunte sa-si numeasca doctrinele «psihanaliza». Se poate astazi constata, la capatul a zece ani, ca cele doua tentative au trecut pe langa psihanaliza fara sa o atinga.Este suficient sa spun ca in fata celor care m-au parasit ca Jung, Adler, Stekel sau alti cativa, se gaseste un mare numar de cercetatori ca Abraham, Eitingon, Ferenczi, Rank, Jones, Brill, Sachs, pastorul Pfister, van Emden, Reik, care de aproape 15 ani mi-au ramas fideli colaboratori, de majoritatea legandu-ma o prietenie pe care nimic n-a tulburat-o. N-am numit aici decat pe cei mai vechi dintre elevii mei, cei care si-au facut deja un nume in literatura psihanalitica; amintirea altor nume nu implica mai putin respect, si tocmai printre cei tineri si printre cei care au venit la mine mai tarziu se gasesc talente care ne dau mari sperante. Dar trebuie sa spun in avantajul meu ca un om dominat de intoleranta si de aroganta perfectiunii nu s-ar fi putut inconjura de o astfel de legiune de personalitati cu o inteligenta superioara, mai ales cand nu are sa le ofere atractii de ordin practic.”

“Mila este o manifestare a puterii, o reactie de superioritate (un fel de lamentatie indiferenta, rece, care nu schimba cu nimic starea de spirit a celui care o declama), falsa pentru ca nu presupune reflectie, ci doar o constatare care porneste de la diferentierea dintre cel care sufera si cel care proclam mila, cel care se simte sigur pe sine in timp ce seamanul lui se prabuseste. Compasiunea provine semantic in apropiere, empatia sa este reala, bazandu-se pe unitatea dintre cel suferind si cel care isi atribuie fara menajamente suferinta - in timp ce mila este doar o scanare sau o verificare superficiala a diferentierii. Apropierea este, astfel, o modalitate de invatare existentiala, orizontal pentru ca presupune o modestie primara - in timp ce modalitatea verticala ar fi ruperea de tiparul «chipului si asemanrii», egoismul brut al celui care refuza alteritatea, preferand inchiderea de sine, fara scuza expansivitatii. Mila ar fi expresia deghizata al unui nihilism, care imparte lumea intre puternici si «dezavantajati» sau, dup amodelul romantic, intre subiect si «ceilalti», unde ultimul termen este anonim, lipsit de chip si tinde spre vid. «Cele mai bune intentii» sunt enuntate sub masca milei (poate chiar prin mijloace pecuniare), dar ele nu-l pot insela pe cel care isi pune problema din punct de vedere afectiv: cei care sunt adepti ai milei sunt despartiti de realitatea celor suferinzi de un ecran ce le cenzureaza orice participare din interior a atrocitatii. Compasiunea presupune trecerea acestei granite, care te apropie de cel supus traumei, te impinge in chiar spatiul celui «agresat».”

“«Pacatul tine de etica doar in cazul in care esueaza pe acest concept cu ajutorul pocaintei...Etica [nu este] niciodata observatoare, ci acuzatoare, judecatoare, in actiune.» Intelegem, deci, ca etica nu are o componenta maieutica, cum aveau predica si conversatia socratica - ea acuza, judeca si razbuna universalul. Punctul ingust de vedere al eticii priveste problema pacatului prin notiunea de pocainta: motto-ul unei asemenea atitudini este «am pacatuit, deci trebuie sa ma pocaiesc». De ce este meschina o asemenea atitudine? Pentru ca intentia sa este clara: «trebuie sa ma pocaiesc, pentru a pacatui din nou». Este implicit ca nu se rezolva nimic prin aceasta incadrare etica a pacatului (care face o pauza simbolica, pentru a se reimprosapta, inainte de a-si urma obiceiul) si se intelege mai usor de ce Haufniensis leaga, intr-o nota explicativa, pocainta de repetare sau de «pasiunea absurdului».”

“Ma intereseaza decupajul, ca in cazul fotografiei. De ce e fotografia arta? Pentru ca, din realitatea pe care o stim cu totii, se decupeaza o chestie semnificativa. Cam asta fac si eu, decupand bucati semnificative din realitate, pe care le asamblez in asa fel incat sa spuna ceea ce vreau eu. Fictionalizez, bineinteles, mai adaug si un sos, nu las bucatile de carne macra. Pe de o parte, feliile de realitate sunt trecute prin subiectivitatea mea, sunt repovestite. Dupa prelucrarea aceasta, le mai adaug si sosul care sa le faca apetisante din punct de vedere literar.”

“Existentialismul constituie alternativa la felul de a fi reductiv al nihilismului si la modul fragmentar de operare specific postmodernismului, vizand existentul in integralitatea sa, intr-un univers care ofera mai ales non-sens si discontinuitate. Existentialistul va fi caracterizat prin capacitatea e a suporta angoasa, cautarea necurmata a autenticitatii si recuperarea eliberatoare a mortii. Am putea caracteriza un existentialist prin atitudinea sa fata de alegere, decizie si responsabilitate. Existentialistul recunoaste valoarea intemeietoare a alegerii, al carei orizont potential nu se ingusteaza niciodata, este intotdeauna deschis si trebuie mentinut in virtualitate. La fel, decizia care urmeaza alegerii, cu toate ca, ingustand orizontul existentului, anuleza alte alegeri potentiale, trebuie respectata si adusa in campul repetitiv al continuitatii. Imersat intr-o cultura a iresponsabilitatii (in care societatea, genele, soarta, Dumnezeu, sunt principalii deversori ai vinei), existentialistul va intelege ca blamarea, cu toate ca este seducatoare, este ineficienta, invaluind adevarul.”

“Convingerea mea este ca artistul nu are nevoie de liniste sufleteasca si de calm. Trebuie sa fie intr-un surd conflict sau intr-o permanenta stare de iritare. Ca umilit, ca ocolit, ca neluat in seama. Cind aud atitea indemnuri pe la televiziune si radio, "Sa gindesti pozitiv!", spun: "Sunteti niste prosti!". Ma enerveaza teribil aceste indemnuri. E nevoie de starea conflictuala, de neprevazut, care te duce, prin intimplare si printr-un mecanism pe care nu-l stapinesti, la realizari palpabile. Ce e aia, "Gindeste pozitiv si stai linistit!"? Trece viata pe linga tine...”