“«Pacatul tine de etica doar in cazul in care esueaza pe acest concept cu ajutorul pocaintei...Etica [nu este] niciodata observatoare, ci acuzatoare, judecatoare, in actiune.» Intelegem, deci, ca etica nu are o componenta maieutica, cum aveau predica si conversatia socratica - ea acuza, judeca si razbuna universalul. Punctul ingust de vedere al eticii priveste problema pacatului prin notiunea de pocainta: motto-ul unei asemenea atitudini este «am pacatuit, deci trebuie sa ma pocaiesc». De ce este meschina o asemenea atitudine? Pentru ca intentia sa este clara: «trebuie sa ma pocaiesc, pentru a pacatui din nou». Este implicit ca nu se rezolva nimic prin aceasta incadrare etica a pacatului (care face o pauza simbolica, pentru a se reimprosapta, inainte de a-si urma obiceiul) si se intelege mai usor de ce Haufniensis leaga, intr-o nota explicativa, pocainta de repetare sau de «pasiunea absurdului».”

“Mila este o manifestare a puterii, o reactie de superioritate (un fel de lamentatie indiferenta, rece, care nu schimba cu nimic starea de spirit a celui care o declama), falsa pentru ca nu presupune reflectie, ci doar o constatare care porneste de la diferentierea dintre cel care sufera si cel care proclam mila, cel care se simte sigur pe sine in timp ce seamanul lui se prabuseste. Compasiunea provine semantic in apropiere, empatia sa este reala, bazandu-se pe unitatea dintre cel suferind si cel care isi atribuie fara menajamente suferinta - in timp ce mila este doar o scanare sau o verificare superficiala a diferentierii. Apropierea este, astfel, o modalitate de invatare existentiala, orizontal pentru ca presupune o modestie primara - in timp ce modalitatea verticala ar fi ruperea de tiparul «chipului si asemanrii», egoismul brut al celui care refuza alteritatea, preferand inchiderea de sine, fara scuza expansivitatii. Mila ar fi expresia deghizata al unui nihilism, care imparte lumea intre puternici si «dezavantajati» sau, dup amodelul romantic, intre subiect si «ceilalti», unde ultimul termen este anonim, lipsit de chip si tinde spre vid. «Cele mai bune intentii» sunt enuntate sub masca milei (poate chiar prin mijloace pecuniare), dar ele nu-l pot insela pe cel care isi pune problema din punct de vedere afectiv: cei care sunt adepti ai milei sunt despartiti de realitatea celor suferinzi de un ecran ce le cenzureaza orice participare din interior a atrocitatii. Compasiunea presupune trecerea acestei granite, care te apropie de cel supus traumei, te impinge in chiar spatiul celui «agresat».”

“Auzim adesea comentarii din partea parintilor, cum ca odraslele lor s-au razvratit impotriva eticii crestine, intreband de ce trebuie sa asculte de regulile parintilor lor. Unul din principalele motive pentru care se intampla acest lucru este ca parintii nu si-au instruit copii dintr-o perspectiva fundationala cu privire la ceea ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. In cazurile in care copii vad regulile ca nimic mai mult decat opiniile parintilor lor, de ce sa le mai asculte? Este e diferenta enorna atunci cand parintii ii invata pe copii de la cea mai frageda varsta ca Dumnezeu este Creatorul si ca El a stabilit ceea ce este bine si ce este rau. Regulile vin de la Dumnezeu si prin urmare, trebuie respectate. Este imposibil sa zidesti o cladire fara sa-i asezi fundatii, insa aceasta este ceea ce incearca sa faca multi parinti in educatia copiilor lor. Rezultatele unor asemenea incercari sunt pretutindeni in jurul nostru - o generatie in care tot mai multi il resping pe Dumnezeu si absoluturile crestinismului.”

“Jean Granier a remarcat ca Nietzsche opune darwinismului doua observatii:1) formele inferioare sunt incapabile de a produce forme superioare;2) cei mediocri si slabi castiga in general the stuggle for life.Sa investigam pentru inceput a doua observatie. «La fel ca la toate celelalte specii animale, si in cazul omului exista un surplus de ratati, bolnavi, degenerati, infirmi, insi haraziti suferintei; si printre oameni reusitele constituie intotdeauna exceptia, si chiar o exceptie rara. Cu cat tipul uman care il reprezinta pe un om este de un grad mai inalt cu atat mai mare este imposibilitatea reusitei sale. Religiile [...] apar printre cauzele principale care au contribuit la mentinerea tipului om pe o treapta inferioara de dezvoltare - ele au conservat prea multi dintre acei care trebuiau sa piara».Cei mediocri si cei slabi sunt mai angrenati, mai implicati in viata, pentru ca sunt mai aproape de imediatul biologic. Spiritualizarea si subtilizarea excesiva duc la un dezacord frapant intre viata si intelect, pe de o parte, si intre exceptie si norma pe de alta. Norma si imediatul biologic dicteaza. Astfel, cei slabi («cei dezavantajati») castiga, fiind inserati intr-un context pe care nu vor sa-l schimbe si care il accepta, fara eforturi. Pe cand omul exceptional este imediat deconspirat drept un organism cancerigen si evacuat cat mai este vreme, pentru ca inteligenta sa actioneaza ca o mutatie. Din punct de vedere socio-psihologic, Nietzsche are dreptate: cei inteligenti esueaza datorita lipsei de motivatie; ei sunt incadrati intr-o schema, a carei banalitate si lipsa de profunzime ii plictiseste.”

“Pornind de la «metoda Tillich» de inlocuire a angoasei cu frica, am putea gandi un alt mecanism de aparare in fata angoasei, desprins din metodologia nihilista (si anume fight fire with fire). Presupune un efort mental considerabil, cel de a inlocui o indeterminare anxioasa cu alta (absenta obiectului este tocmai miza acestui efort), mai exact un efort de imaginatie, prin care este ceruta o anumita putere de absetractie: ca si cum am cartografia un neant si apoi l-am inlocui cu altul. Presupunand ca recunoastem angoasa, in ciuda absentei definite a obiectului (de ex. mi-e frica de frica de moarte), o putem inlocui din gama larga de anxietati personalizate cu alta, la fel de indeterminata (de ex. mi-e frica de frica de durere). Prin aceasta mutam campul de actiune al angoasei, ca intr-un joc in care non-obiectul angoasei isi pierde conturul. Aceasta metoda presupune un mecanism performant, prin care recunoastem anxietatile dupa gustul lor. Fiind lipste de obiect, ele pot fi identificate dupa o anumuia culoare: important este sa le imprimam acea culoare, care ne permite sa luptam impotriva lor; inregistrandu-le, ele devin (aproximativ) benigne. De exemplu, angoasa cu care suntem obisnuiti poate fi mai usor de combatut decat cea care vine pe neasteptate. Nu poate fi vorba de cunoastere aici, pentru ca absenta obiectului paralizeaza aspectele cognitive, ci de o anumita intuitie, care transfera conturul unei angoase pe profilul alteia (cu care suntem relativ obisnuiti sa convietuim).”

“[...] De ce respinge Nietzsche acest principiu al durerii? Nu doar pentru că deontologia voinţei de putere trebuie să suplinească metafizca durerii – voinţa de putere fiind, astfel, mai universală şi mai caracteristic umană, ceea ce este deja discutabil. Ci pentru că o viaţă orientată spre durere, spre lipsa de sens şi de scop, care sunt descrise de Schopenhauer şi care revin în existenţialism ar contrazice efectiv teza eternei reîntoarceri. Marea afirmaţie, sentimentul că poţi să-ţi trăieşti de un număr infinit de ori, fără a schimba nimic în ea, este anulată de constanta experienţă a durerii, care ar transforma eterna reîntoarcere într-o pedeapsă infinită şi într-un infern mai impresionant decât cel din descripţia lui Dante. Desigur, eterna reîntoarcere presupune o devenire interioară, care ajută individul să-şi transforme viaţa în opera de artă, ce merită reiterată la infinit. Dar individul este lipsit de putere atâta timp cât durerea este principiul suprem. Deci Nietzsche trebuie să respingă teza durerii, pentru care avea afinitate psihologică, ca să facă loc ideilor sale principale. O filosofie care explică totul prin durere – pesimismul – merge împotriva vieţii. Filozofia prin care suntem învăţaţi să evităm programatic durerea – hedonismul – este, de asemenea decadentă. Cu toate acestea, o viaţă în interiorul durerii lasă destul de puţin loc voinţei de putere sau supraumanităţii. O durere constantă îţi iroseşte viaţa, o maladie progresivă (de care a suferit şi Nietzsche, după toate probabilităţile) te trăieşte. O viaţă în care suferinţa primează este, lăsând la o parte aportul cultural, eventualul rafinament, un argument împotriva vieţii. Imediatul durerii îi dă dreptate lui Schopenhauer – durerea nu poate fi un «obstacol» atunci când te paralizează. Nu doar imediatul durerii vorbeşte împotriva lui Nietzsche, ci şi o oarecare valoare imuabilă a durerii: faptul că se hrăneşte din sine însuşi, se autoalimentează, asemenea focului din iad care nu poate fi stins, descris de mistici. Concluzionând, durerea este un principiu la fel de esenţial ca voinţa de putere. Voinţa de putere acoperă un complex de idei şi manifestări, princare este evidenţiat proiectul unei construiri existenţiale, iar durerea pune în chestiune însăşi utilitatea şi sensul existenţei. In plus, durerea este cel mai un perfecţionist artist: ea şlefuieşte, taie în carne vie, ordonează, articulează – în aşa fel încât ceea ce este profund îi datorează existenţa. Întrebarea utilitaristă, pe care Nietzsche ar respinge-o ca patologică, este dacă frumuseţea şi profunzimea îşi merită preţul şi dacă nu, atunci mai bine ele nu ar fi existat. Cred că această chestiune trebuie filtrată prin filtrul propriei noastre individualităţi, pentru a da fiecare răspunsul. Simplificând, conflictul este similar dualităţii dintre ignoranţă tihnită şi inteligenţă anxioasă. Avem aici un posibil răspuns prin dialectica dintre ultimul om şi supraom.”

“Existentialismul constituie alternativa la felul de a fi reductiv al nihilismului si la modul fragmentar de operare specific postmodernismului, vizand existentul in integralitatea sa, intr-un univers care ofera mai ales non-sens si discontinuitate. Existentialistul va fi caracterizat prin capacitatea e a suporta angoasa, cautarea necurmata a autenticitatii si recuperarea eliberatoare a mortii. Am putea caracteriza un existentialist prin atitudinea sa fata de alegere, decizie si responsabilitate. Existentialistul recunoaste valoarea intemeietoare a alegerii, al carei orizont potential nu se ingusteaza niciodata, este intotdeauna deschis si trebuie mentinut in virtualitate. La fel, decizia care urmeaza alegerii, cu toate ca, ingustand orizontul existentului, anuleza alte alegeri potentiale, trebuie respectata si adusa in campul repetitiv al continuitatii. Imersat intr-o cultura a iresponsabilitatii (in care societatea, genele, soarta, Dumnezeu, sunt principalii deversori ai vinei), existentialistul va intelege ca blamarea, cu toate ca este seducatoare, este ineficienta, invaluind adevarul.”