“Pornind de la «metoda Tillich» de inlocuire a angoasei cu frica, am putea gandi un alt mecanism de aparare in fata angoasei, desprins din metodologia nihilista (si anume fight fire with fire). Presupune un efort mental considerabil, cel de a inlocui o indeterminare anxioasa cu alta (absenta obiectului este tocmai miza acestui efort), mai exact un efort de imaginatie, prin care este ceruta o anumita putere de absetractie: ca si cum am cartografia un neant si apoi l-am inlocui cu altul. Presupunand ca recunoastem angoasa, in ciuda absentei definite a obiectului (de ex. mi-e frica de frica de moarte), o putem inlocui din gama larga de anxietati personalizate cu alta, la fel de indeterminata (de ex. mi-e frica de frica de durere). Prin aceasta mutam campul de actiune al angoasei, ca intr-un joc in care non-obiectul angoasei isi pierde conturul. Aceasta metoda presupune un mecanism performant, prin care recunoastem anxietatile dupa gustul lor. Fiind lipste de obiect, ele pot fi identificate dupa o anumuia culoare: important este sa le imprimam acea culoare, care ne permite sa luptam impotriva lor; inregistrandu-le, ele devin (aproximativ) benigne. De exemplu, angoasa cu care suntem obisnuiti poate fi mai usor de combatut decat cea care vine pe neasteptate. Nu poate fi vorba de cunoastere aici, pentru ca absenta obiectului paralizeaza aspectele cognitive, ci de o anumita intuitie, care transfera conturul unei angoase pe profilul alteia (cu care suntem relativ obisnuiti sa convietuim).”

“As dori, de asemenea, sa tii seama de faptul ca astfel de intamplari nu au putut avea loc decat intr-o lume in care barbatul se considera superior femeii. In lumea pe care americanii o numesc a man's world - o lume a barbatilor. Adica o lume guvernata de forta brutala, de aroganta totalmente lipsita de umor, de gustul prestigiului iluzoriu si de prostia funciara. Continua, cu ochii atintiti pe ecran: Barbatilor le place razboiul pentru ca li se pare singurul mod de a fi luati in serios. Pentru ca isi imagineaza ca este singura ocazie cand femeile inceteaza sa-si mai bata joc de ei. Razboiul le permite sa reduca femeile la rand de obiecte. In aceasta consta marea deosebire dintre sexe. Barbatii vad obiebte acolo unde femeile vad relatiile dintre obiecte; relatiile generate de nevoia pe care obiectele o au unul de celalalt, de nevoia de dragoste si de dorinta de armonie. Este o dimensiune in domeniul sentimental care barbatilor le lipseste cu desavarsire. o dimensiune care face ca toate femeile adevarate sa nu vada in razboi decat o odioasa absurditate. Am sa-ti spun eu ce e raboiul. Razboiul e o psihoza creata de incapacitatea noastra de a percepe relatiile. Relatiile noastre cu cei din jur; relatiile cu situatia noastra economica si istorica. Si, mai ales, relatia noastra cu neamul. Cu moartea.”

“Aceasta bucata de creta, de pilda, este un lucru cu o anumita întindere, relativ solid, avînd o forma determinata, culoarea alba si, laolalta cu toate aceste proprietati, avînd-o pe aceea de a scrie. întocmai cum îi apartine acestui lucru faptul de a se afla aici, în aceeasi masura îi apartine putinta de a nu se afla aici si de a nu avea aceasta marime. Posibilitatea ca el sa fie plimbat de-a lungul tablei si de a fi uzat nu este ceva pe care l-am adaugat lucrului prin intermediul gîndirii. El însusi, ca fiind aceasta fiintare, se afla în aceasta posibilitate, altminteri nu ar fi o creta în calitatea ei de instrument de scris. Tot astfel, fiecarei fiintari îi apartine, într-o modalitate care-i e proprie, acest posibil. Acest posibil îi apartine cretei. Ea însasi detine în ea însasi o proprietate determinata prin care este destinata unei anumite utilizari.”

“Ma intereseaza decupajul, ca in cazul fotografiei. De ce e fotografia arta? Pentru ca, din realitatea pe care o stim cu totii, se decupeaza o chestie semnificativa. Cam asta fac si eu, decupand bucati semnificative din realitate, pe care le asamblez in asa fel incat sa spuna ceea ce vreau eu. Fictionalizez, bineinteles, mai adaug si un sos, nu las bucatile de carne macra. Pe de o parte, feliile de realitate sunt trecute prin subiectivitatea mea, sunt repovestite. Dupa prelucrarea aceasta, le mai adaug si sosul care sa le faca apetisante din punct de vedere literar.”

“România nu are contract de exclusivitate cu nesimtirea. Aceasta este globala, dinamica si atenta la schimbarile din jur. Ea e perceputa peste tot si regretata nicaieri. Fireste, nesimtitul român nu seamana cu cel belgian, azer sau panamez si nu poate fi confundat cu nici unul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil si greu, daca nu aproape imposibil, de clasificat. Si mai are ceva nesimtitul român: un decalog de la care nu se abate siun set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa i le zdruncini. Trasatura lui definitorie pare, astazi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vietii în orasele mari nu se mai poate întoarce în loc fara sa dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici macar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garanteaza izbavirea. Nesimtitul român este agentul unei molime careia societatea nu i-a aflat leacul. Si putem spune chiar ca, dupa cum merg lucrurile, e foarte putin probabil ca laboratoarele vietii publice sa descopere un vaccin eficace.”

“Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.”