“O musculiță efemeră se naște la nouă dimineață, în lungile zile de vară, ca să moară la cinci seara; cum ar putea ea înțelege cuvântul noapte? Mai dă-i cinci ore de viață, și ea va vedea și va înțelege ce e noaptea.”

“Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...”

“Nimeni nu te va vătăma aici; e un Cimitir de Vise, atâta. Du-te, plimbă-te acolo, caută-ți visele, dar ele nu vor fi musai plăcute și liniștitoare, depinde ce ai în tine…Și ai trecut prin destule ca să nu fi murit încă, fără să visezi de aproape un an. Era să pieri, acum întoarce-te la viață. Vei fi luat de aici și te vei trezi în coliba ta, și îți vei duce pătimirile mai departe, după cum ți-e scris!”

“O! de-aș putea iubi. Înțelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în pași, în ochi, să te zvârcolești în strâmtoarea sufletului tău celui rece, să cauți a-l aprofunda și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunei sociale, se ard de căldura unei societăți de oameni ce trăiesc numai din ura unuia către celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav.”

“Ea își dorea un fiu;ar fi trebuit să fie voinic și brunet;îi va spune Georges;idea de a avea un baiat era ca o speranță a răzbunării împotriva tuturor neputințelor trecute.Cel puțin,un barbat e liber;el poate trăi pasiunile și străbate țările,poate trece peste obstacole,poate gusta cele mai îndepărtate bucurii.În schimb,unei femei i se impun tot felul de piedici.Inertă și flexibilă în același timp,are împotriva ei slăbiciunea trupului și obligațiile legii.Voința ei,la fel ca voalata pălăriei,prinsă cu o panglică,tremură la orice adiere;exista mereu o dorință care o atrage,mereu o regula care o împiedică.”

“Nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, tot ce mânca şi bea avea gustul ei, viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, cum numai Domnul avea dreptul şi puterea de a fi şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi să moară împreună cu ea.”