“Cel mai uimitor sentiment din câte cunosc e dorul.Omul are impresia că este total absorbit de realitatea înconjurătoare,acomodat cu mediul,preocupat de noile lui probleme.Și deodată o străfulgerare orbitoare:chipul cuiva,ochii cuiva,ochii și gura cuiva.Le simți cu un realism zguduitor și îți dai seama că tot ce te înconjoară este lipsit de importanță,indiferent,ba chiar dizgrațios.Dizgrațios tocmai de aceea că ne îndepărtează de acele mâini,de acea gură.Cunoști dumneata durerea de inimă,durerea aceea fizică ce ne sfâșie pieptul,scurt și violent?...”

“Iubirea e banală. Îți provoacă o intoxicație chimică foarte asemănătoare cu aceea dată de o reușită mult așteptată sau de mersul cu mare viteză. În acele momente, nu mai ținem cont de nimic și ne concentrăm doar asupra propriei noastre delectări; viața de zi cu zi ne este distorsionată și devenim iraționali: ne simțim fericiți și ni se pare că totul este posibil.”

“Iubirea schimbă-n limpezi frumuseți, tot ce-i mărunt și fără niciun preț. Ea vede nu cu ochii, ci cu dorul; de-aceea Cupidon luându-și zborul, precum un orb, așa-i infățișat... Copil nechibzuit, întraripat. Aripa-i semn că graba îi da ghes, de-aceea se înșală atât de des.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“De multe ori asociem o viață cu un sentiment de o clipă, cu un anume ton, chiar dacă sentimentul e trecător și nu se mai întoarce niciodată. Poate că atunci singurul sens al vieții rezidă în clipa ce trece cu iuțeală pe lângă noi.”

“Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămînă fără să fim în stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă însă o să ne simțim așa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici n-o să plecăm... pînă în septembrie... Atunci începe să se răcească apa... Și briza începe să facă diminețile frumoase scurte și serile să te simți ca Ovidiu, exilat... așa de frig se lasă la apusul soarelui. E bine să-ți iei adio de la mare mai înainte, să te urci în tren cînd soarele mai e încă dulce... Te uiți pe urmă la el tot anul cu amintirea mării și nici nu-ți dai seama ce ușor trece iarna și primăvara, și te întorci iar ca și cînd aici e adevărata ta viață...”