“[…]Timpul lasă urme…Au mai rămas amintirile,amintiri dureroase și răscolitoare.O cicatrice.Am iertat-o.Asta-i tot.Căzu pe gânduri,apoi adăugă:-Vezi,și din asta poți afla ce poate face timpul.Totul trece.Ceea ce cândva părea să fie întreg universul peste câțiva ani ni se înfățișează ca un fir de praf și nu putem înțelege de ce ne-am lăsat furați de iluzii.-O,nu,se împotrivi Lucia,doar știți și acum că femeia aceea a însemnat pentru dumneavoastră întreg universul.Adevărata iubire,chiar dacă se stinge,rămâne ceva măreț.”

“Nu e nevoie de mai mult ca să-ți dai seama de o întrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat, sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu-ți faci iluzii, asta e, altceva nu va mai fi, chiar dacă altădată a fost ceva.”

“Nimeni nu poate spune ce anume dă naștere unei cărti, și cu atât mai puțin cel care o scrie. Cărțile se nasc din ignoranță iar dacă trăiesc și după ce au fost scrise, asta se întâmplă numai și numai pentru că nu pot fi înțelese.”

“Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“Cei ce afirmă că omul Renașterii simțea, cugeta și acționa ca noi se înșeală enorm. Dimpotrivă, noi avem obiceiul de-acum multisecular de a refula în noi înșine tot ceea ce constituia imagine a lumii la omul Renașterii, până într-atât încât acesta se confundă cu „umbra” noastră, cu ceea ce învățat, prin educație, să extirpăm și să mutilăm din noi înșine. Adăpostim încă în noi un frate debil, din pricină că nu ne putem debarasa complet de el. Dacă el este caricatura noastră - de vreme ce acumulează într-însul trăsăturile noastre cele mai infantile și mai ridicole -, să încercăm pentru o clipă să ne punem în locul lui: firește, este foarte probabil ca el să nu aibă despre noi o imagine mai măgulitoare decât aceea pe care ne-o facem noi despre el. Dar orice comunicare este imposibilă, iar barierele de vârstă nu se ridică niciodată. De aceea, e mică speranța că într-o zi ne-am putea înțelege și strânge mâna. Dar e încă și mai redusă posibilitatea ca acest oaspete neliniștitor din profunzimile noastre să dispară vreodată. În lipsa putinței de a ajunge la o înțelegere cordială, trebuie să învățăm a-l privi fără prea multă superioritate. Căci noi am pierdut ceea ce el avea, iar el nu are ceea ce noi am cucerit. Până la urmă, aceste cantități sunt egale. Dacă noi am realizat câteva dintre dorințele cele mai arzătoare ale imaginației sale, nu trebuie să uităm că am distrus tot pe-atâtea ș că acestea s-ar putea vădi irecuperabile.”