“Am dorit întotdeauna să dilat noaptea și să o umplu din ce în ce mai mult cu vise.”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“Ce era asta? Ce însemna asta? Oare lucrurile puteau să-și întindă mâna, așa, și să te zgâlțâie; lama de cuțit putea să taie? pumnul să inșface? Nu exista o siguranță? Nicio posibilitate să înveți pe de rost căile vieții? Nicio îndrumare, niciun adăpost, totul era miracol, saltul din vârful unui pisc în spațiu? E posibil ca asta să fie viața, chiar pentru oamenii mai în vârstă? Surprinzătoare, neașteptată, necunoscută?” O clipă avu impresia că dacă s-ar ridica amândoi, aici, acum, pe pajiște, și ar cere o explicație, de ce e viața atât de scurtă, de ce e atât de inexplicabilă, daca și-ar formula întrebările vehement, așa cum ar fi îndreptățite să o facă două ființe umane bine oțelite, față de care nimic nu trebuie ascuns, atunci frumusețea s-ar desfășura; vidul s-ar umple; arabescurile acelea deșarte s-ar împreuna într-o formă; dacă ei doi ar striga destul de tare, doamna Ramsay s-ar întoarce. ”Doamnă Ramsay! strigă cu glas tare. Doamnă Ramsay!” Lacrimile i se rostogoleau pe obraji.”

“Viața este ceea ce vezi în ochii oamenilor; viața este ceea ce aceștia învață și, învățând, nu încetează niciodată să fie conștienți de asta, deși încearcă s-o ascundă - ce anume?”

“Faima va dura poate două mii de ani. Și ce înseamnă două mii de ani?(întrebă domnul Ramsay, ironic, cu ochii țintă la gardul viu). Într-adevar, ce inseamnă, contemplate de pe creștetul unui munte, întinsele pustietăți ale secolelor? Până și piatra pe care o rostogolești cu vârful ghetei va dura mai mult decât Shakespeare. Iar mica lui luminiță va arde, fără prea multă strălucire, un an sau doi, dupa care va fi absorbită de o lumină mai puternică, și aceasta, la rândul ei, de o alta și mai vie.”

“Cum de inima mea poate - cum mai poate, cum mai poate, repetă, pufăind din havană. Tânjind în singurătate, chinul vieții să-l îndure?”

“Și în mine se înaltă valul. Se umflă. Își arcuiește spinarea. Simt un dor proaspăt, care se cablează ca armăsarul mândru pe care călărețul îl lovește cu pintenii și-l strunește apoi. Tu, care mă porți în spinare, spune-mi ce dușman e acela care se vede venind către noi, în timp ce tropotul nostru răsună pe caldarâm? E moartea. Moartea e dușmanul. Împotriva ei mă năpustesc cu lancea culcată, cu pletele fluturând în urma mea ca pletele unui tânăr, ca pletele lui Percival când galopa în India. Înfig pintenii în coastele calului. Neînfrânat si dârz , mă năpustesc împotriva ta, Moarte!Valurile se spărgeau de țărm.”