“Cum de inima mea poate - cum mai poate, cum mai poate, repetă, pufăind din havană. Tânjind în singurătate, chinul vieții să-l îndure?”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“De vreme ce aparițiile noastre, adică partea din noi care apare, sunt atât de trecătoare, comparate cu cealaltă, partea nevăzută din noi, care se întinde departe, înseamnă că partea nevăzută poate supraviețui, poate fi cumva recuperată, atașată unei persoane sau alteia, sau poate chiar bântui anumite locuri, după moarte.”

“Am dorit întotdeauna să dilat noaptea și să o umplu din ce în ce mai mult cu vise.”

“Cum se gândeşte, cum se iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificat de absolvire.”

“Ce era asta? Ce însemna asta? Oare lucrurile puteau să-și întindă mâna, așa, și să te zgâlțâie; lama de cuțit putea să taie? pumnul să inșface? Nu exista o siguranță? Nicio posibilitate să înveți pe de rost căile vieții? Nicio îndrumare, niciun adăpost, totul era miracol, saltul din vârful unui pisc în spațiu? E posibil ca asta să fie viața, chiar pentru oamenii mai în vârstă? Surprinzătoare, neașteptată, necunoscută?” O clipă avu impresia că dacă s-ar ridica amândoi, aici, acum, pe pajiște, și ar cere o explicație, de ce e viața atât de scurtă, de ce e atât de inexplicabilă, daca și-ar formula întrebările vehement, așa cum ar fi îndreptățite să o facă două ființe umane bine oțelite, față de care nimic nu trebuie ascuns, atunci frumusețea s-ar desfășura; vidul s-ar umple; arabescurile acelea deșarte s-ar împreuna într-o formă; dacă ei doi ar striga destul de tare, doamna Ramsay s-ar întoarce. ”Doamnă Ramsay! strigă cu glas tare. Doamnă Ramsay!” Lacrimile i se rostogoleau pe obraji.”

“O singurătate cum nu poate trăi nici un om în viața reală, care-ți rupe oasele ca un animal sălbatic, îmi sfârteca organele interne.”