“Și în mine se înaltă valul. Se umflă. Își arcuiește spinarea. Simt un dor proaspăt, care se cablează ca armăsarul mândru pe care călărețul îl lovește cu pintenii și-l strunește apoi. Tu, care mă porți în spinare, spune-mi ce dușman e acela care se vede venind către noi, în timp ce tropotul nostru răsună pe caldarâm? E moartea. Moartea e dușmanul. Împotriva ei mă năpustesc cu lancea culcată, cu pletele fluturând în urma mea ca pletele unui tânăr, ca pletele lui Percival când galopa în India. Înfig pintenii în coastele calului. Neînfrânat si dârz , mă năpustesc împotriva ta, Moarte!Valurile se spărgeau de țărm.”

“Henry Miller - "Primăvară neagră": "În clocotul și agitația orei de vîrf, eu stau și visez lîngă un aperitiv. Cerul e calm, norii nemișcați. Stau în punctul mort al traficului, împăcat cu tihna vieții noi ce se naște din putreziciunea din jur. Tălpile mele ating rădăcinile unui trup fără vîrstă pentru care nu am nici un nume. Comunic cu întregul pămînt. Iată-mă în chiar pîntecul vremii unde nimic nu-mi poate tulbura calmul. Încă un rătăcitor care a aflat patima propriei neliniști. Iată-mă pe stradă, compunîndu-mi cîntecul. Este cîntecul pe care l-am auzit în copilărie, cîntecul pe care l-am pierdut în lumea cea nouă și pe care nu l-aș mai fi regăsit dacă nu aș fi căzut ca o crenguță în oceanul timpului.”

“De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un omcare ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cumine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet caresă îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie degroază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimicilumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea maiteribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şiîntunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în eaînsăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntatăîntre nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută înparfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meueste moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru arenaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?”

“Mă transport în cer, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul umbrelor divine — visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire. Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer.”

“Mi-a povestit, mie, ca unui mare, frica lui. A zis căpe-acolo pe unde fusese dus, în Rusia, în lagăr, pe front, dinnou în lagăr în România, ca prizonier, apoi cu refugiul şibombardamentele, cunoscuse frica. Dar era numai frica lui.Că frica de moartea ta nu e cu adevărat frică - tot nudepinde de tine moartea ori nemoartea ta. Frica cea mare,adevărată, a zis tata, e cea pentru alţii: nevastă, copii. Ştii căde tine a depins să-i fereşti de pericol şi n-ai făcut-o. Fricacea mare nu e moartea ta, e viaţa pe care or s-o îndure ai tăi,din pricina ta.”

“E ciudată și patetică senzația de lumină în lumina pe care ți-o dă gândul că ai trecut prin mintea unui orb. E mai mult decât un tunel. E ca un vis scurt al morții, din care ochii se deșteaptă cu o mirare înduioșată, regăsindu-și lumina.”