“Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă.”

“Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile.”

“Cerul era larg şi lumea fără margini, dar viaţa omului se învârtea înăuntrul unei curţi ca într-o închisoare. Adânc şi luminos era cerul, dar aici jos era o casă împrejmuită cu gard şi sufletul omului se chinuia aici, întunecat şi orb.”

“-E vorba despre călătoria pe care o parcurge şi despre acceptarea ei. E viaţa şi lumina din tine. Şi iubirea. Ochii Rosei se umeziră, iar ea îşi trecu mâinile peste burtică.”

“- Spune-mi ce-ţi doreşti. El o prinse de încheieturi, apoi îşi trecu degetele printre ale ei.- Vreau o viaţă alături de tine, şi-o să împrumut cuvintele lui Jack şi Del acum - într-un fel. Vreau să încep acea viaţă, fiindcă tu eşti Parker. Tu eşti acea viaţă, eşti totul. Vreau ca povestea noastră să devină adevărată. Vreau - şi de data asta cuvintele îmi aparţin în întregime -, vreau să-ţi fac promisiuni şi vreau să le indeplinesc. Te iubesc şi vreau să-ţi promit că o să te iubesc tot restul vieţii mele.”

“Nimic mai exasperant în literatură decît cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul într-un sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul, îl susţine speranţa unei întîmplări neaşteptate, a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare, încat, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită, pe-atît de surprinzătoare. La fel de tragic este cazul poetului, încătuşat în propria-i limbă, el scrie pentru cîţiva prieteni, pentru zece, cel mult douăzeci de persoane. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. Faţă de cel din urmă, are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Cutare devine director de revistă; ca s-o poată menţine, face foame, renunţă la femei, se-n-groapă într-o cămăruţă fără lumină, îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă.”