“Zîmbete dureroase care sting soarele...”

“De cîte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n a avut o sete puternică de viaţă, de i s au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi am stat drepţi în întuneric. Ne am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…”

“Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile.”

“Sunt oameni născuţi pentru a suporta durerile celor care nu suferă. Demonia vieţii toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalţi nu le cunosc, toate suferinţele pe care ceilalţi nu le-au încercat şi toate disperările pe care ceilalţi nu le-au bănuit. Dacă ar putea aceştia, printr-un miracol, să distribuie otrăvurile, durerile şi disperările lor, ar fi destul ca să facă insuportabilă existenţa celorlalţi oameni. Căci oamenii nu cunosc decat durerile aproximative, durerile din afară, care sunt inexistente pe lângă durerile legate de individuaţie, de structura existenţei întrucât aceasta este individuală. Numai acele dureri sunt fecunde şi durabile, care izvorăsc din centrul existenţei tale, care iradiază într-o existenţă şi cresc imanent în esenţa acestei existenţe. Sunt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, precum sunt oameni după care istoria nu mai are absolut niciun sens. Şi mă întreb: existenţa mea nu face inutilă existenţa mai departe a acestei lumi?”

“Oamenii la care ne gîndim dintr-o dată, fără motiv aparent, sînt cei care ne-au flatat ori ne-au umilit într-un moment sau altul al existenţei noastre. Sînt singurii de care ne amintim după ani, chiar şi atunci cînd au dispărut de tot din orizontul nostru.”

“Sînt priviri feminine care au ceva din perfectiunea trista a unui sonet.”

“O existenta care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare.”