“Cel care scrie a doua oară Werther este un farseur care ştie Werther pe dinafară şi-l transcrie, din memorie. Aşa şi situaţia literară a României: repetă, mai prost.”

“ - Parcă mai ieri alergai pe gazon cu prietenii tăi, încercând din greu să câştigi premii la aruncarea inelelor sau să spargi pinata. La fel ca mama ta, aduceai culoare şi viaţă. - Papa! - Cel care va primi acea culoare şi viaţă va fi un om norocos, spuse Philip, privindu-l în ochi pe Jack. Iar cel care le va aprecia va fi un înţelept. - Papa, repetă ea, pe un ton de avertisment. - Un om nu are parte de prea multe comori, spuse el bătând-o cu degetul pe nas.”

“Nu cunosc pe nimeni mai inutil şi mai inutilizabil ca mine. E un fapt pe care ar trebui să-l accept pur şi simplu,fără să mă consider cîtuşi de puţin mîndru pentru asta. Dacă nu va fi aşa, conştiinţa inutilităţii mele nu-mi vaservi la nimic.”

“Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează.”

“Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om?Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii!El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo!Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om.Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?”

“Motivele care-i determină pe oameni să acţioneze sunt în număr de trei: a) Egoismul, care determină bunăstarea individului; el este fără margini; b) Răutatea, care doreşte nenorocirea aproapelui; c) Mila, care vrea binele aproapelui; ea merge până la nobleţe şi grandoare. Orice acţiune omenească are drept cauză unul din aceste mobile, lucrând în parte sau împreună. Egoismul de care cu toţii suntem plini şi pe care-l ascundem din politeţe se trădează în momentul în care instinctiv căutăm în fiecare persoană pe care-o vedem o relaţie sau un mijloc de parvenire către unul din scopurile pe care le urmărim. Când facem o cunoştinţă nouă primul nostru gând este de a şti dacă şi cât ne poate fi folositoare; dacă nu poate, nu reprezintă nimic pentru noi. Este în natura fiinţei umane să vadă în aproapele său un posibil mijloc pentru a-şi atinge scopurile.”