“Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare. Vă spun, voi înc-aveţi în sinea voastră destul haos. Vai! Vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! Vine timpul celui mai de dispreţ dintre toţi oamenii, cel ce nu mai poate-a se dispreţui pe sine. Iată! V-arăt ultimul om. „Ce e iubirea? Ce-i creaţia? Ce e dorinţa? Ce este-o stea?" — aşa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul. Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum ţopăie pe el ultimul om, cel care micşorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ; utimul om o să trăiască cel mai mult.„Noi", zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.”

“Cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur atunci când nu e pentru nimeni “cel mai drag”.”

“ - Parcă mai ieri alergai pe gazon cu prietenii tăi, încercând din greu să câştigi premii la aruncarea inelelor sau să spargi pinata. La fel ca mama ta, aduceai culoare şi viaţă. - Papa! - Cel care va primi acea culoare şi viaţă va fi un om norocos, spuse Philip, privindu-l în ochi pe Jack. Iar cel care le va aprecia va fi un înţelept. - Papa, repetă ea, pe un ton de avertisment. - Un om nu are parte de prea multe comori, spuse el bătând-o cu degetul pe nas.”

“Aşadar, şi eu odinioară, cu iluzia mea, ca toţi vizionarii altei lumi, ţintisem dincolo de om. Chiar dincolo de om?Vai, fraţi ai mei! Si Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească şi iluzie a fost, întocmai ca toţi zeii!El era om, şi doar o biată aşchie de om, a mea: din propria-mi cenuşă şi văpaie-a apărut stafia-aceasta şi într-adevăr: nu mi-a venit de dincolo!Ce s-a-ntâmplat, o, fraţi ai mei? M-am stăpânit pe mine — cel în suferinţă, mi-am dus cenuşile în munţi şi-am plăsmuit o flacără mai pură. Şi iată! stafia aceasta a dispărut. Durere-ar fi acum, şi grea tortură pentru mine, vindecatul, să cred în astfel de stafii: Durere mi-ar fi acum şi umilinţă. Aşa le grăiesc celor ce văd dincolo de această lume. Durere-a fost, şi neputinţă, — ele creară toate lumile de dincolo; şi-această scurtă nebunie-a fericirii pe care-o simte numai cel care a suferit mai mult ca toţi. Şi oboseala, care dintr-un singur salt vrea să ajungă la limanul ultim, un salt mortal — o biată şi neştiutoare oboseală, ce nu mai ştie nici măcar ce e voinţa: ea l-a creat pe Dumnezeu şi lumile de dincolo. O, credeţi-mă, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi doar corp — şi-a plimbat degetele spiritului rătăcit pe ultimele sale ziduri. O, credeţi-mâ, fraţi ai mei! Corpul, el — disperat de-a fi numai ţarână — a surprins vorbirea măruntaielor fiinţei. Şi-atunci a vrut cu capul să dărâme ultimul zid, şi nu numai cu capul — a vrut să treacă-n întregime-n «altă lume». Această «altă lume» însă îi scapă omului, această inuman de dezumanizată lume ce este doar neant ceresc; iar măruntaiele fiinţei nu-i vorbesc omului decât atunci cînd se-ntrupează-n om.Da, este greu să-adevereşti fiinţa, făcând-o să vorbească. Spuneţi-mi, fraţi ai mei, lucrul cel mai ciudat din toate nu este el şi cel mai bine dovedit?”

“Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nicio explicare şi nicio justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în niciun caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. De ce omului i s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?”

“«Cel care caută uşor se pierde. Orice singurătate e o vină», aşa grăieşte turma. Iar tu de multă vreme ţii de turmă. Şi încă multă vreme vocea turmei va răsuna în tine. Iar când vei vrea să zici: «Eu nu mai am aceeaşi conştiinţă ca a voastră» va fi un plâns şi o durere. Uite, durerea aceasta însăşi se naşte încă din aceeaşi conştiinţă: şi cel din urmă licăr al acestei conştiinţe luceşte încă în mâhnirea ta.Vrei însă tu să mergi pe calea mâhnirii tale, care e calea înspre tine însuţi? Atunci arată-mi cu ce drept şi cu ce forţă? Eşti tu o nouă forţă şi-un nou drept? O primă punere-n mişcare? O roată ce se-nvârte prin ea însăşi? Poţi tu supune chiar şi stelele, spre-a se roti-mprejurul tău? Ah, există-atât de multă lăcomie de-nălţimi! Există-atâtea spasme-ale ambiţioşilor! Arată-mi că nu eşti lacom, nici ambiţios! Ah, există-atât de multe gânduri mari, care nu fac nimic mai mult ca nişte foi: se umflă, sporindu-şi golul dinlăuntru.”