“- De ce ne batem atâta capul? întrebă Parker. Bărbaţii oricum nu observă.- Fiindcă ceea ce purtăm afectează felul în care ne simţim, cum ne comportăm, cum ne mişcăm. Iar astea sunt lucruri pe care le observă. În special mişcarea. Îmbracă-te, machiază-ţi ochii. Vei şti că arăţi bine, aşa că te vei simţi bine. Ai să te distrez mai tare.”

“Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.”

“Nimeni nu te va vătăma aici; e un Cimitir de Vise, atâta. Du-te, plimbă-te acolo, caută-ți visele, dar ele nu vor fi musai plăcute și liniștitoare, depinde ce ai în tine…Și ai trecut prin destule ca să nu fi murit încă, fără să visezi de aproape un an. Era să pieri, acum întoarce-te la viață. Vei fi luat de aici și te vei trezi în coliba ta, și îți vei duce pătimirile mai departe, după cum ți-e scris!”

“Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.”

“Dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jur, nu se poate să nu îţi acorzi o şansă, mai ales că nimic în viaţă nu se desfăşoară după o logică riguroasă. În definitiv, câţi dintre cei convinşi de absurditatea existenţei s-au sinucis? Luciditatea, perfectă, sau cea care ne este dată nouă, te obligă să trăieşti oricum, din umor, să vezi pur şi simplu ce se mai întâmplă, nu de alta, dar, raportată la durata materiei, existenţa ta este practic egală cu zero, nici nu trăieşti în realitate. Când eşti născut cu sentimentul timpului, când acesta te tiranizează, îţi dai seama că, de fapt, judecânt la rece, nu cunoşti viaţa şi nici n-ai timp, or, în acest caz, cum să curmi ceea ce nu cunoşti?”

“Ilie e fratele meu nu fiindcă ne tragem din acelaşi tată, ci pentru că trăim în aceleaşi păduri. Şi tu, tu ai să fii fiul şi fratele nostru, pentru că eşti vrednic să fii: ca şi nouă, ţi-e drag vîntul care-ţi biciuie obrajii; calul care zboară spre mîntuire; flinta care seamănă moarte în duşmanul nemernic; vinul bun, friptura în sînge, o lulea bună şi mîna omului răzvrătit. Mai tîrziu ai să mai dai peste o bucurie, pe care ţi-o dă femeia şi care face cît toate la un loc. În ziua aceea sîngele ţi se va tulbura, şi mult rău vei face în jurul tău. Dar răul, ca şi binele sînt două forţe ale aceleiaşi vieţi, şi viaţa prea puţin se sinchiseşte de ce gîndim noi sau de ce ne place. Pentru ea, durerea şi bucuria sînt două părţi din care poate bate acelaşi vînt orb. Mînă-ţi barca aşa cum poţi, trăieşte şi mori.”