“-Vai nu există veste mai fericită decât cea legată de un copil. Philip, o să mai avem un bebe. -Ai grijă ce spui. Ultima dată când ai zis asta, a apărut Emmaline după nouă luni.Râzând, Lucia se aşeză lângă el şi-l îmbrăţişă, apăsându-şi obrazul de al lui.”

“― Cît e ceasul? ― Nouă şi un sfert... ― O! de ce m-ai lăsat să dorm atîta?... ― Nu-i nimic, pentru tine mai răsare încă o dată soarele. ― Crezi că merită? ― Da, pentru că tu ai realizat dragostea absolută.”

“Aş vrea să-ţi fi dat ceva, aşa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemănător unei confesiuni, dar mai tare şi mai adâncă in sine; certitudinea că suntem în stare să iubim şi să fim iubiţi, aşa dintr-o dată, că există între tine şi alte fiinţe omeneşti o măsură comună, un punct de întâlnire, un punct slab unde te poţi atinge - foarte slab şi totuşi dădător de mari forţe.”

“Isus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Isus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Isus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Isus n-a suferit decât ca om — şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Isus n-a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!”

“Dacă eşti atent la ceea ce se întâmplă în jur, nu se poate să nu îţi acorzi o şansă, mai ales că nimic în viaţă nu se desfăşoară după o logică riguroasă. În definitiv, câţi dintre cei convinşi de absurditatea existenţei s-au sinucis? Luciditatea, perfectă, sau cea care ne este dată nouă, te obligă să trăieşti oricum, din umor, să vezi pur şi simplu ce se mai întâmplă, nu de alta, dar, raportată la durata materiei, existenţa ta este practic egală cu zero, nici nu trăieşti în realitate. Când eşti născut cu sentimentul timpului, când acesta te tiranizează, îţi dai seama că, de fapt, judecânt la rece, nu cunoşti viaţa şi nici n-ai timp, or, în acest caz, cum să curmi ceea ce nu cunoşti?”

“Dinu se afla după una din crizele lui de astm, era deprimat, îmi mărturisise că nu realizase niciunul din visurile lui de tinereţe şi m-am aprins:― Ascultă, Dinule, ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi cu limbă de moarte să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă să speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei. Pe mine, află, mă ambiţionează să fac ceea ce n-am reuşit să fac... Am izbucnit în râs: Eu nu mă tem, dacă vrei să ştii, decât de momentul când mă voi realiza. Şi pe care, din fericire, n-am cum să-l ating. Cimitirul de marmură nu va fi niciodată o operă desăvârşită. Vrând, nevrând, o voi lăsa neterminată, fiindcă într-o zi voi muri şi altcineva va trebui să facă piatra mea funerară şi mormintele celor care vor muri după mine. Cum s-ar zice, sculptorul a murit, opera lui continuă”