“Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte.”

“Important nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, chiar crezând în El, ci să-L cauţi. În clipa în care îţi spui că L-ai găsit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna.”

“Aş vrea să-ţi vorbesc într-o zi despre conştiinţa cosmică. Dacă ar trebui s-o asemănăm cu ceva, viaţa e ca un rîu care se varsă în mare. În clipa cînd se varsă în mare, rîul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat pînă atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”

“Aş fi vrut s-o fac să priceapă problema mea; faptul că mă născusem fără nicio vocaţie, dar cu o mare şi dureroasă ambiţie, mă împinsese să intru în conflict cu propria mea neputinţă, mă adusese în situaţia să mă revolt împotriva destinului meu, iar în această revoltă nu mă puteam bizui decît pe imaginaţia mea înfierbîntată; deci, n-aveam cum să trăiesc în linie dreaptă; îmi lipseau şi forţa care e necesară pentru asta şi resemnarea care te ajută să fii un vierme autentic, împăcat cu toate. Dar cum să explici cuiva că nu doreşti să fii izbăvit? Pentru mine exista o singură cale, să fiu cît mai bolnav. Drum înapoi nu mai era.”

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...”

“După ce au ciuruit o vreme frunza dudului, viermii se opresc din mîncat şi, într-o linişte de catedrală, încep să se înfăşoare în fire de mătase, făcînd gogoaşa. Ea, gogoaşa, devine carcera lor, mormîntul lor, iar opera viermilor de mătase echivalează de aceea cu o sinucidere. "Înţelegi? se în¬fierbînta şi mai mult Bătrînul, continuînd ca în faţa unui auditoriu numeros, cu ochii strălucitori. Un vierme de mătase pune opera lui deasupra vieţii lui. Viaţa lui nu are decît un sens, să creeze gogoaşa în care moare. Opera lui este chiar mormântul lui.”

“Adevărul e că m-au atras ca un destin cimitirele. De cîte ori am avut timp şi exista un cimitir prin apropiere, încă înainte de a deveni cioplitor de cruci, am umblat ceasuri întregi printre morminte. E plăcut să întîlneşti atîtea nume de oameni faţă de care tu ai o superioritate indiscutabilă: trăieşti. Orice ar fi făcut ei, oricît de mari ar fi fost calităţile lor, mediocritatea ta valorează mai mult: e vie, respiră. În plus, nimeni nu-ţi strigă că nu eşti bun de nimic, deşi într-un cimitir sînt mai numeroşi oameni decît pe stradă. Cu morţii nu rişti niciodată nimic. Ei sînt foarte politicoşi şi discreţi; singurul pericol e să te plictiseşti de atîta discreţie. Cutreierînd printre scaieţi, uitîndu-mă la Stîncile care străluceau în lumină, eram hotărît să-mi dau toată silinţa la cimitirul cel nou, să acopăr prin rîvnă lipsa mea de talent. Mă obişnuisem şi cu ideea că profesia de cioplitor de cruci nu era atît de jenantă cum mi se păruse altădată; la urma urmei, totul se termină sub o piatră funerară, mi-am zis.”