Albert Camus

“voici maintenant ma vieille angoisse, là, au creux de mon corps, comme une mauvaise blessure que chaque mouvement irrite. Je connais son nom. Elle est peur de la solitude éter-nelle, crainte qu'il n'y ait pas de réponse.”

“Physical jealousy is a result of the imagination at the same time as being a self-judgment. One attributes to the rival the nasty thoughts one had oneself in the same circumstances.”

“as long as you are alive your case is doubtful”

“I would give a hundred Hemingways for one Stendhal or one Benjamin Constant. And I regret the influence of this literature on many young writers.”

“Benim kendisinden nefret ettiğime inanan biri, onu geniş bir gülümseme ile selamladığımı görünce apışıp kalıyordu. O zaman, yapısına göre ya bendeki ruh büyüklüğüne hayran oluyor ya da ödlekliğimi küçümsemeyle karşılıyordu, oysa bu davranışımın nedeni basitti: Adını bile unutmuştum adamın.”

“The truth is I wasn't brought into the world to write newspaper articles. But it's quite likely I was brought into the world to live with a woman.”

“There are no more deserts. There are no more islands. Yet thereis a need for them. In order to understand the world, one has to turnaway from it on occasion; in order to serve men better, one has tohold them at a distance for a time. But where can one find thesolitude necessary to vigor, the deep breath in which the mindcollects itself and courage gauges its strength?”

“Not that one must be ananimal, but I find no meaning in the happiness of angels. I knowsimply that this sky will last longer than I. And what shall I calleternity except what will continue after my death?”

“To feel one’s attachment to a certain region, one’s love for acertain group of men, to know that there is always a spot whereone’s heart will feel at peace these are many certainties for a singlehuman life. And yet this is not enough. But at certain momentseverything yearns for that spiritual home”

“All facts are. In a world where everythingis given and nothing is explained, the fecundity of a value or of ametaphysic is a notion devoid of meaning.”

“Any thought that abandons unity glorifies diversity. Anddiversity is the home of art. The only thought to liberate the mindis that which leaves it alone, certain of its limits and of itsimpending end. No doctrine tempts it. It awaits the ripening of thework and of life. Detached from it, the work will once more give abarely muffled voice to a soul Forever freed from hope. Or it willgive voice to nothing if the creator, tired of his activity, intends toturn away. That is equivalent.”

“Thus, in a middle course between these heights and depths, they drifted through life rather than lived, the prey of aimless days and sterile memories, like wandering shadows that could have acquired substance only by consenting to root themselves in the solid earth of their distress.”

“Se preguntó a sí misma si me quería, y yo, yo no podía saber nada sobre este punto. Tras otro momento de silencio murmuró que yo era extraño, que sin duda me amaba por eso mismo, pero que quizás un día le repugnaría por las mismas razones”

“And never have I felt so deeplyat one and the same time so detached from myself and so present in the world.”

“Just as there is a moment when the artist must stop, when the sculpture must be left as it is, the painting untouched - just as a determination not to know serves the maker more than all the resources of clairvoyance - so there must be a minimum of ignorance in order to perfect a life in happiness. Those who lack such a thing must set about acquiring it: unintelligence must be earned.”

“Yes, I'm happy, in human terms.”

“You make the mistake of thinking you have to choose, that you have to do what you want, that there are conditions for happiness. What matters—all that matters, really—is the will to happiness, a kind of enormous, ever-present consciousness. The rest—women, art, success—is nothing but excuses. A canvas waiting for our embroideries.”

“Believe me there is no such thing as great suffering, great regret, great memory....everything is forgotten, even a great love. That's what's sad about life, and also what's wonderful about it. There is only a way of looking at things, a way that comes to you every once in a while. That's why it's good to have had love in your life after all, to have had an unhappy passion- it gives you an alibi for the vague despairs we all suffer from.”

“Independence is earned by a few words of cheap confidence”

“Il n'est pas de destin qui ne se surmonte par le mépris”

“He has forgotten how to hope. This hell of the present is his Kingdom at last. All problems recover their sharp edge. Abstract evidence retreats before the poetry of forms and colors. Spiritual conflicts become embodied and return to the abject and magnificent shelter of man’s heart. None of them is settled. But all are transfigured.”

“What I know, what is certain, what I cannot deny,what I cannot reject—this is what counts. I can negate everythingof that part of me that lives on vague nostalgias, except this desirefor unity, this longing to solve, this need for clarity and cohesion. Ican refute everything in this world surrounding me that offends orenraptures me, except this chaos, this sovereign chance and thisdivine equivalence which springs from anarchy. I don’t knowwhether this world has a meaning that transcends it. But I knowthat I do not know that meaning and that it is impossible for mejust now to know it. What can a meaning outside my conditionmean to me? I can understand only in human terms. What I touch,what resists me—that is what I understand. And these twocertainties—my appetite for the absolute and for unity and theimpossibility of reducing this world to a rational and reasonableprinciple—I also know that I cannot reconcile them. What othertruth can I admit without lying, without bringing in a hope I lackand which means nothing within the limits of my condition?”

“In order to cease being a doubtful case, one has to cease being, that's all.”

“That sensation of a void within which never left us, that irrational longing to hark back to the past or else to speed up the march of time, and those keen shafts of memory that stung like fire.”

“Their pleasures are fierce and their sleep impenetrable. And they know that the body has a soul in which the soul has no part.”

“Man stands face to face with the irrational. He feels within him his longing for happiness and for reason. The absurd is born of this confrontation between the human need and the unreasonable silence of the world.”

“Well, then I'll die.' Sooner than other people, obviously. But everybody knows that life isn't worth living. And when it came down to it, I wasn't unaware of the fact that it doesn't matter very much whether you die at thirty or at seventy since, in either case, other men and women will naturally go on living, for thousands of years even. Nothing was plainer, in fact. It was still only me who was dying, whether it was now or in twenty years' time.”

“Then came human beings, they wanted to cling but there was nothing to cling to.”

“En no ser amado sólo hay mala suerte: en no amar hay desgracia”

“I realized then that a man who had lived only one day could easily live for a hundred years in prison. He would have enough memories to keep him from being bored”

“At Padovani Beach the dance hall is open every day. And in that huge rectangular box with its entire side open to the sea, the poor young people of the neighborhood dance until evening. Often I used to await there a a moment of exceptional beauty. During the day the hall is protected by sloping wooden awnings. When the sun goes down they are raised. Then the hall is filled with an odd green light born of the double shell of the sky and the sea. When one is seated far from the windows, one sees only the sky and, silhouetted against it, the faces of the dancers passing in succession. Sometimes a waltz is being played, and against the green background the black profiles whirl obstinately like those cut-out silhouettes that are attached to a phonograph's turntable. Night comes rapidly after this, and with it the lights. But I am unable to relate the thrill and secrecy that subtle instant holds for me. I recall at least a magnificent tall girl who had danced all afternoon. She was wearing a jasmine garland on her right blue dress, wet with perspiration from the small of her back to her legs. She was laughing as she danced and throwing back her head. As she passed the tables, she left behind her a mingled scent of flowers and flesh. When evening came, I could no longer see her body pressed tight to her partner, but against her body alternating spots of white jasmine and black hair, and when she would throw back her swelling breast I would hear her laugh and see her partner's profile suddenly plunge forward. I owe to such evenings the idea I have of innocence. In any case, I learn not to separate these creatures bursting with violent energy from the sky where their desires whirl.”

“From east to west, in fact, her gaze swept slowly, without encountering a single obstacle, along a perfect curve. Beneath her, the blue-and-white terraces of the Arab town overlapped one another, splattered with the dark-red spots of the peppers drying in the sun. Not a soul could be seen, but from the inner courts, together with the aroma of roasting coffee, there rose laughing voices or incomprehensible stamping of feet. Father off, the palm grove, divided into uneven squares by clay walls, rustled its upper foliage in a wind that could not be felt up on the terace. Still farther off and all the way to the horizon extended the ocher-and-gray realm of stones, in which no life was visible. At some distance from the oasis, however, near the wadi that bordered the palm grove on the west could be seen broad black tents. All around them a flock of motionless dromedaries, tiny at the distance, formed against the gray ground the black signs of a strange handwriting, the meaning of which had to be deciphered. Above the desert, the silence was as vast as the space. Janine, leaning her whole body against the parapet, was speechless, unable to tear herself away from the void opening before her. Beside her, Marcel was getting restless. He was cold; he wanted to go back down. What was there to see here, after all? But she could not take her gaze from the horizon. Over yonder, still farther south, at that point where sky and earth met in a pure line - over yonder it suddenly seemed there was awaiting her something of which, though it had always been lacking, she had never been aware until now. In the advancing afternoon the light relaxed and softened; it was passing from the crystalline to the liquid. Simultaneously, in the heart of a woman brought there by pure chance a knot tightened by the years, habit, and boredom was slowly loosening. She was looking at the nomads' encampment. She had not even seen the men living in it' nothing was stirring among the black tents, and yet she could think only of them whose existence she had barely known until this day. Homeless, cut off from the world, they were a handful wandering over the vast territory she could see, which however was but a paltry part of an even greater expanse whose dizzying course stopped only thousands of miles farther south, where the first river finally waters the forest. Since the beginning of time, on the dry earth of this limitless land scraped to bone, a few men had been ceaselessly trudging, possessing nothing but serving no one, poverty-stricken but free lords of a strange kingdom. Janine did not know why this thought filled her with such a sweet, vast melancholy that it closed her eyes. She knew that this kingdom had been eternally promised her and yet that it would never be hers, never again, except in this fleeting moment perhaps when she opened her eyes again on the suddenly motionless sky and on its waves of steady light, while the voices rising from the Arab town suddenly fell silent. It seemed to her that the world's course had just stopped and that, from that moment on, no one would ever age any more or die. Everywhere, henceforth, life was suspended - except in her heart, where, at the same moment, someone was weeping with affliction and wonder.”

“Dans les épaisseurs de la nuit sèche et froide, des milliers d'étoiles se formaient sans trêve et leurs glaçons étincelants, aussitôt détachés, commençaient de glisser insensiblement vers l'horizon. Janine ne pouvait s'arracher à la contemplation de ces feux à la dérive. Elle tournait avec eux et le même cheminement immobile la réunissait peu à peu à son être le plus profond, où le froid et le désir maintenant se combattaient. Devant elle, les étoiles tombaient, une à une, puis s'éteignaient parmi les pierres du désert, et à chaque fois Janine s'ouvrait un peu plus à la nuit. Elle respirait, elle oubliait le froid, le poids des êtres, la vie démente ou figée, la longue angoisse de vivre et de mourir.”

“Contrary to the current presumption, if there is any man who has no right to solitude, it is the artist. Art cannot be a monologue. When the most solitary and least famous artist appeals to posterity, he is merely reaffirming his fundamental vocation. Considering a dialogue with deaf or inattentive contemporaries to be impossible, he appeals to a more far-reaching dialogue with the generations to come. But in order to speak about all and to all, one has to speak of what all know and of the reality common to us all. The sea, rains, necessity, desire, the struggle against death—these are the things that unite us all. We resemble one another in what we see together, in what we suffer together. Dreams change from individual to individual, but the reality of the world is common to us all.”

“And I too, felt ready to start life all over again. It was as if that great rush of anger had washed me clean, emptied me of hope, and, gazing up at the dark sky spangled with its signs and stars, for the first time, the first, I laid my heart open to the benign indifference of the universe.”

“Human rebellion ends in metaphysical revolution. It progresses from appearances to acts, from the dandy to the revolutionary.”

“Non, ce n'était pas moi qui comptais, ni le monde, mais seulement l'accord et le silence qui de lui à moi faisait naître l'amour.”

“In inima omenească există atîta încăpăţînată speranţă! Pînă şi oamenii cei mai desprinşi de toate sfarşesc uneori prin a accepta iluzia. Această aprobare dictată de nevoia de linişte este sora lăuntrică a consimţămîntului existenţial. Există astfel zei de lumină şi idoli de noroi. Dar noi trebuie să aflăm calea de mijloc ce duce către chipurile omului.”

“Flăcările eternităţii care-i mistuie pe anumiţi oameni sînt atît de nesăţioase, încît ei le dau pradă însăşi inima celor din preajma lor!”

“Vrem să cîştigăm bani, ca să trăim fericiţi, şi toată strădania celor mai buni ani de viaţă se concentrează în vederea cîştigării acestor bani. Fericirea este uitată, mijlocul e luat drept scop. Tot astfel, tot efortul cuceritorului va devia către ambiţie, care nu era la început decît o cale către o viaţă mai înaltă.”

“Toţi încearcă să mimeze, să repete şi să recreeze realitatea ce le este proprie. Sfîrşim totdeauna prin a avea chipul adevărurilor noastre. Pentru un om care a întors spatele eternităţii intreaga existenţă nu-i decît un mim uriaş sub masca absurdului.”

“La capătul a toate, se află moartea. Noi ştim asta. Ştim şi că o dată cu ea se termină totul. Iată de ce acele cimitire răspîndite în întreaga Europă şi care-i obsedează pe unii dintre noi sînt atît de urîte. Nu înfrumuseţezi decît ceea ce iubeşti, iar moartea ne face silă şi ne oboseşte. Ea trebuie, de asemenea, cucerită. Ultimul Carrara, prizonier în Padova pustiită de ciumă, asediată de veneţieni, străbătea urlînd sălile palatului său deşert, chemînd diavolul şi cerîndu-i moartea. Era un mod de a o depăşi. Şi tot un semn de curaj propriu Occidentului este acela de a fi dat un chip atît de înspăimîntător locurilor unde moartea se crede cinstită. În universul revoltatului, moartea glorifică injustiţia. Ea este supremul abuz.”

“Absurdul mă lămureşte în privinţa aceasta : nu există un mîine. Iată, de acum înainte, raţiunea libertăţii mele profunde. Voi face aici două comparaţii. Misticii află mai întîi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmîndu-i poruncile, devin la rîndul lor, în adîncul inimii, liberi. În sclavia liber consimţită, ei află o independenţă profundă. Dar ce înseamnă această libertate? Putem spune mai cu seamă că se simt liberi faţă de ei înşişi şi nu atît liberi, cît, mai ales, liberaţi. Tot astfel, întors cu totul înspre moarte (considerată aici drept absurditatea cea mai evidentă), omul absurd se simte eliberat de tot ceea ce nu este atenţie pasionată care cristalizează în el. El gustă o anumită libertate faţă de regulile comune. Vedem aici că temele iniţiale ale filosofiei existenţialiste îşi păstrează întreaga valoare. Trezirea la conştiinţă, evadarea din somnul cotidian reprezintă primele demersuri ale libertăţii absurde. Vizată însă este învăţătura existenţialistă şi, odată cu ea, acel salt spiritual care, în fond, se sustrage conştiinţei. Tot astfel (e a doua mea comparaţie), sclavii din antichitate nu-şi aparţineau. Dar ei cunoşteau libertatea de a nu se simţi responsabili. Şi moartea are mîini patriciene care strivesc, dar care eliberează. În faptul de a te pierde în această certitudine fără margini, de a te simţi îndeajuns de străin de propria ta viaţă ca s-o poţi spori şi străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independenţă are un sfirşit, ca orice libertate de acţiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuieşte iluziile libertăţii, care se opreau toate în faţa morţii. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în faţa căruia se deschid porţile închisorii într-o anume zi în zori, indiferenţa sa de necrezut faţă de toate, în afară de flacăra pură a vieţii, moartea şi absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăţi raţionale: aceea pe care o inimă omenească o poate simţi şi trăi! Iată a doua consecinţă. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte şi îngheţat, transparent şi limitat, în care nimic nu-i cu putinţă dar totul este dat, după care urmează prăbuşirea şi neantul. El poate atunci hotărî să accepte a trăi într-un asemenea univers şi să-şi tragă de aici puterea, refuzul de a spera şi mărturia încăpăţînată a unei vieţi fără consolare.”

“S-ar putea crede că sinuciderea urmează revoltei. E inexact. Căci ea nu reprezintă concluzia logică a revoltei. Sinuciderea este exact contrariul revoltei, prin consimţămîntul pe care-1 presupune. Sinuciderea, ca şi saltul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esenţială. El îşi descoperă viitorul, unicul şi înspăimîntătorul său viitor, şi se aruncă într-însul. In felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl tîrăşte cu sine în aceeaşi moarte. Dar eu ştiu că, pentru a se menţine, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conştiinţa şi totodată refuzul morţii. Este, la extrema limită a ultimului gînd al condamnatului la moarte, şiretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zăreşte la cîţiva metri, în chiar clipa căderii sale ameţitoare. Căci contrariul sinucigaşului este condamnatul la moarte. Această revoltă dă vieţii întregul său preţ. Manifestată de-a lungul unei întregi existenţe, ea îi restituie măreţia.”

“Kierkegaard poate să strige, prevenindu-ne: «Dacă omul n-ar avea o conştiinţă eternă, dacă, în adîncul a toate, n-ar exista decît o putere sălbatică şi clocotitoare dînd naştere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreţe şi celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde hăul fără fund pe care nimic nu-1 poate umple, ce-ar fi viaţa altceva decît disperare?» Acest strigăt nu-1 va putea opri din drum pe omul absurd. A căuta ceea ce e adevărat nu înseamnă a căuta ceea ce ai dori să găseşti. Dacă, pentru a scăpa de întrebarea înspăimîntată : «Ce-i oare viaţa?», trebuie, ca şi măgarul, să te hrăneşti cu trandafirii iluziei, spiritul absurd, decît să se resemneze la minciună, preferă să adopte fără să ezite răspunsul lui Kierkegaard: «disperare».”

“Mă întorc, astfel, la Şestov. Un comentator citează din el cîteva cuvinte care merită tot interesul: «Singura ieşire adevărată, spune Şestov, se află tocmai acolo unde nu există ieşire pentru judecata omenească. Altminteri, de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decît pentru a obţine imposibilul. Cît priveşte posibilul, oamenii îi pot face singuri faţă.» Dacă există o filosofie şestoviană, atunci pot fără îndoială afirma că ea se află în întregime rezumată astfel. Căci atunci cînd, ajuns la capătul analizelor sale pasionante, Şestov descoperă absurditatea fundamentală a oricărei existenţe, el nu spune: «Iată absurdul», ci: «Iată-1 pe Dumnezeu: trebuie să ne lăsăm în voia Lui, chiar dacă El nu corespunde niciuneia din categoriile noastre raţionale». Pentru ca nicio confuzie să nu mai fie cu putinţă, filosoful rus insinuează chiar că acest Dumnezeu este poate plin de ură si vrednic de ură, incomprehensibil şi contradictoriu, dar că el îşi afirmă cu atît mai mult puterea cu cît chipul Lui este mâi hîd. Măreţia Sa stă tocmai în inconsecvenţa sa. Dovada existenţei sale este tocmai inumanitatea Sa. Trebuie să facem saltul în El şi, prin aceasta, să ne eliberăm de iluziile raţiunii. Astfel, pentru Şestov, acceptarea absurdului este contemporană cu însuşi absurdul. A-l constata înseamnă a-1 accepta şi tot efortul logic al gîndirii sale constă în a-1 pune în evidenţă pentru a face astfel să ţîşnească speranţa imensă pe care o aduce cu sine.”

“Jaspers nu crede în niciun fel de ontologie, pentru că, după el, ne-am pierdut «naivitatea». Ştie că nu putem ajunge la nimic care să poată transcende jocul mortal al aparenţelor. Ştie că spiritul sfîrseşte totdeauna în eşec. Întîrzie asupra aventurilor spirituale pe care ni le oferă istoria şi descoperă cu necruţare falia fiecărui sistem, iluzia care a salvat totul, învăţătura care n-a ascuns nimic. In această lume pustiită, în care imposibilitatea de a cunoaşte este demonstrată, în care neantul pare singura realitate, disperarea fără scăpare singura atitudine, el încearcă să regăsească firul Ariadnei, care duce către tainele divine.Şestov, la rîndul său, de-a lungul unei opere de o admirabilă monotonie, preocupat întruna de aceleaşi adevăruri, demonstrează fără încetare că sistemul cel mai riguros, raţionalismul cel mai universal se izbesc întotdeauna pînă la urmă de iraţionalul gîndirii umane. Nu-i scapă niciuna din evidenţele ironice, niciuna din contradicţiile derizorii care depreciază raţiunea. Nu-1 interesează decît excepţia, fie că ea aparţine istoriei inimii sau a spiritului. Pornind de la experienţele dostoievskiene ale condamnatului la moarte, de la aventurile exasperate ale spiritului nietzschean, de la imprecaţiile lui Hamlet sau de la amara aristocraţie a unui Ibsen, el descoperă, luminează şi glorifică revolta umană împotriva iremediabilului. Refuză raţiunii propriile ei raţiuni şi nu începe să înainteze cu oarecare hotărîre decît o dată ajuns în mijlocul acelui pustiu cenuşiu în care toate certitudinile au devenit pietre.”

“Heidegger priveşte cu răceală condiţia umană şi afirmă că această existenţă este umilită. Singura realitate este «grija», care se regăseşte pe toată scara fiinţelor. Pentru omul pierdut în lume şi printre divertismentele ei, această grijă este o frică scurtă si trecătoare. Dar, de îndată ce frica aceasta capătă conştiinţă de sine, ea devine spaimă, climat perpetuu al omului lucid, «în care existenţa se regăseşte». Acest profesor de filosofie scrie fără să tremure şi în limbajul cel mai abstract cu putinţă: «Caracterul finit si limitat al existenţei umane este mai primordial decît omul însuşi». Se ocupă de Kant, dar numai pentru a stabili caracterul mărginit al «raţiunii pure». Analizele sale îl duc la concluzia că «lumea nu-i mai poate oferi nimic omului înspăimîntat». «Grija» îi pare a depăşi prin adevărul ei categoriile raţionamentului, încît nu se gîndeşte decît la ea şi nu vorbeşte decît despre ea. Îi enumeră înfăţişările: plictiseala, cînd omul banal încearcă să o niveleze în el însuşi şi să o înăbuşe; groaza, cînd spiritul contemplă moartea. Nici el nu desparte conştiinţa de absurd. Conştiinţa morţii este chemarea grijii şi «existenţa îşi adresează atunci sieşi un apel prin intermediul conştiinţei». Ea este însăşi vocea spaimei, implorînd existenţa «să se întoarcă ea însăşi din anonimatul în care s-a pierdut». Heidegger ne spune că nu trebuie să dormim şi că, dimpotrivă, trebuie să veghem pînă la capăt. El stă în mijlocul acestei lumi absurde, arătîndu-ne caracterul ei pieritor şi căutîndu-şi drumul printre ruine.”

“Într-adevăr, despre cine şi despre ce pot să spun: «Cunosc asta!» Îmi pot pune inima la încercare şi socotesc că există. Lumea aceasta o pot atinge şi socotesc de asemenea că există. Aici se opreşte ştiinţa mea, tot restul e construcţie. Căci, dacă încerc să înţeleg acest eu de a cărui existenţă sînt sigur, dacă încerc să-1 definesc şi să-1 rezum, el nu mai este decît o apă care-mi curge printre degete. Pot să desenez rînd pe rînd toate chipurile pe care ştie a le lua şi pe toate cele ce i-au fost atribuite, educaţia, originea, înflăcărarea sau tăcerile, măreţia sau josnicia. Dar nu poţi adiţiona chipuri. Propria-mi inimă va rămîne totdeauna pentru mine de nedefinit.”

“Ajung, în sfîrşit, la moarte şi la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus şi e decent să ne ferim de patetic. Totuşi, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieşte ca şi cum nimeni «n-ar şti». Aceasta pentru că în realitate nu există o experienţă a morţii. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit şi a devenit conştient. In cazul de faţă, abia dacă se poate vorbi de experienţa morţii celorlalţi. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinşi. Această convenţie melancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimîntă tocmai pentru că el face demonstraţia; soluţia nu vine decît după aceea. Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puţin pentru o vreme, dovada matematică a contrariului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nicio urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv şi elementar al aventurii formează conţinutul sentimentului absurdului, în lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nicio morală şi niciun efort nu pot fi justificate apriori în faţa matematicilor sîngeroase sub al căror semn stă condiţia noastră.”